A mima – verbul national (privatizarile, managementul profesionist)

by Octavian Badescu 1,287 views0

Statusul actual al peisajului economiei controlate de stat din România îmi amintește, oarecum, de începutul anilor 2000. Și atunci, ca și acum, diverse organisme internaționale presau Statul să găsească soluții viabile pentru a pune pe linia de plutire câteva mari companii.

În acele vremuri, așa cum se întâmplă și în prezent, Statul nu dădea prea multe semne că dorește să întreprindă ceva, preferând un status quo comod, în care jongla cu privatizări eșuate din varii motive și cu schimbări intempestive de management, sub pretextul profesionalizării acestuia. Același Stat nu era în stare să renunțe la controlul politic asupra acelor companii, preferând să închidă ochii la căpușarea unor organizații cu un potențial incredibil de profitabilitate.

Politica economică aplicată în urmă cu 10 ani era aceeași ca și acum: din când în când, Statul mai ciupea câteva zeci de euro din buzunarul fiecărui contribuabil, spre a acoperi găurile din bugetele acestor companii și a obține, astfel, pacea sindicală.

În cele din urmă, câteva privatizări au fost finalizate. Și rezultatele s-au văzut.

Ce s-a întâmplat atunci?

În noiembrie 2001, autoritățile de la București nu au mai rezistat presiunilor creditorilor externi și au privatizat Combinatul Sidex Galați. Timp de câțiva ani înaintea privatizării, statul se jucase cu tot felul de soluții de management, una mai păguboasă decât alta.

Cumpărătorul a fost compania anglo-indiană LNM Holdings NV, devenită ulterior ArcelorMittal. Valoarea tranzacției, îndelung comentată și disputată, a fost de 70 de milioane de dolari, sumă plătită în mai multe rate. A existat și o serie angajamente din partea cumpărătorului pentru realizarea unor investiții de 350 de milioane de dolari.

Când echipa de manageri indieni s-a instalat la Galați, Sidex se mândrea cu titlul de “gaura neagră perfectă”a economiei românești, contabilizând pierderi de un milion de dolari pe zi. În acel moment, compania avea 27.000 de angajați, iar cea mai mare parte a producției era vândută la preț de nimic unui șuvoi de intermediari, care o revindeau la prețuri astronomice.

Folclorul momentului spunea că la Galați exista cel mai mare număr de show-room-uri de mașini de la lux la suta de mii de locuitori, din întreaga Europă.

Ce a urmat după instalarea managerilor indieni? În 11 ani, numărul angajaților s-a redus cu 70%, ajungând în prezent la 9.000 de persoane, concedierile fiind făcute în mai multe valuri, într-un mecanism de plecări voluntare, cu pachete compensatorii (suportate parțial de Stat și numai pentru primul val).

Astfel, noul management a reușit să separe angajații implicați, de simplii participanți la existența organizației.

Rezultatul financiar al noului stil de management s-a văzut la doi ani de la privatizare, când combinatul a început să înregistreze profit fără eforturi investiționale semnificative, iar show-room-urile de mașini de lux din Galați s-au mutat în alte părți.

Combinatul a înregistrat profit consistent până la apariția crizei economice, când a trecut pe pierdere, în contextul prăbușirii generale a vânzărilor acestei industrii. Oricum, de data aceasta pierderile nu au mai fost suportate de contribuabilul român.

Al doilea exemplu clasic de privatizare forțată din urmă cu deceniu (după ce Statul tot mimase restructurări și schimbări de management) este cel al Petrom.

În 2003, Petrom era exemplul perfect pentru ilustrarea ineficienței managementului de stat. La acea vreme, nu mai puțin de 57.000 de salariați se chinuiau să realizeze vânzări de 1,9 miliarde de euro (cu un meschin profit de net de 38 milioane de euro). Toate acestea se întâmplau sub ochii îngăduitori ai unui management bicefal tipic pentru economia de stat, cu un consiliu de administrație numit politic și o structură sindicală care dicta jocurile în companie.

În 2004, după multe dispute, grupul austriac OMV a cumpărat Petrom și a început să-și instaleze propria echipă de management.

Rezultatul? Petrom o fost reorganizată în 2005 în șase divizii, numărul angajaților înregistrând o scădere abruptă, până la 21.650 persoane anul trecut. Cu un număr de salariați redus la o treime, vânzările companiei s-au triplat (ajungând la 5,9 miliarde euro), iar profitul a crescut de mai bine de 20 de ori (până la aproape 900 milioane euro).

Rezultatul secundar este că o parte din fostul management sindical al companiei (care primise părți consistente din tortul Petrom) s-a ales cu stagii de vacanță în sistemul penitenciar pentru diverse malversații financiare.

Enervant și ilustrativ pentru ipocrizia politicului românesc este faptul că periodic câte un domn demnitar/lider de partid apare la televizor și le explică milioanelor de contribuabili jumuliți de ineficiența managerială a Statului că este imoral ca Petrom să facă un asemenea profit. În opinia respectivului, compania ar fi trebuit să rămână neprivatizată. Evident, domnul politician uită că pe vremea când Statul era stăpân, Petrom nu prea făcea profit.

Dacă domnul politician vrea să arate că se pricepe la economie, vine și cu teza stupidă că statul maghiar și-a păstrat compania petrolieră națională (MOL) iar rezultatul e că aceasta o duce de minune.

Teza denotă cel puțin ipocrizie. Statul maghiar deține mai puțin de un sfert din acțiunile MOL, (răs)cumpărând acest pachet pentru a preveni o preluare ostilă a acesteia de către OMV. Spre comparație, Statul român controlează aproape 41% din acțiunile Petrom. Deosebirea este că Petrom a fost privatizat cu un mare investitor, pe când pachete de acțiuni din grupul MOL (care se autodefinește ca “o companie multinațională integrate”) au ajuns la diverși cumpărători (bănci, fonduri de investiții, alte companii petroliere), în perioada 1993-2006. Chiar dacă deține cel mai mare pachet de acțiuni în MOL (cu doar un sfert din total), statul maghiar a avut înțelepciunea să nu se implice peste managementul profesionist, ceea ce s-a dovedit o rețetă viabilă care a făcut lucrurile să meargă.

Relevant mai este și faptul că MOL, cu aproape 32.000 de salariați, a făcut anul trecut un profit cam la jumătate din cel al Petrom (adică puțin peste 500 milioane de euro).

Ce se întâmplă acum?

După ce am vorbit despre două dintre privatizările făcute sub biciul creditorul externi, simt nevoia să spun că acum lucrurile se cam repetă, iar peste ani ne vom văicări din nou că am vândut pe nimic CFR Marfă, TAROM, Poșta și Oltchim, uitându-ne ce profit frumos vor scoate acestea când vor scăpa din capcana managementului politic de stat. Daca vom vinde, intrucat conjunctura economica mondiala este alta.

Probabil cea mai simplă situație este cea de la Oltchim, unde s-a tot mimat privatizarea. Acolo lucrurile au fost clare după privatizarea Petrom, când austriecii de la OMV și-au dat seama că nu mai au nevoie de excedentul de capacitate de rafinare de la Arpechim, furnizorul de materie primă pentru Oltchim.

Petrom este gândit acum să fie o afacere profitabilă, iar managerii săi au calculat la rece că nu au de ce să reducă performanța economică a companiei doar de dragul de a furniza materie primă ieftină și a ține pe linia de plutire un colos din proprietatea Statului, prost administrat.

De fapt, Oltchim a fost un exemplu tipic de management baronial de stat, în care un feudal economic local împărțea cu dărnicie resurse pompate de la buget (adică din buzunarul subțiat al contribuabilului român), sub privirile binevoitoare ale sindicatelor.

Părerea mea este că Oltchim nu va mai fi niciodată colosul care a fost. Chiar dacă investitorul ar primi și pe gratis Arpechim, nu prea ar avea ce să facă, rafinăria fiind proiectată să fie profitabilă într-un circuit economic complex.

Ca urmare, câștigătorul va fi cel care se va focusa pe activitățile care pot fi eficiente, folosind activele actuale al companiei. Adică restructurare și redimensionare la sânge! Salariații vor trebui și ei să priceapă că veniturile astronomice obținute fără a face mare lucru și plătite din buzunarul contribuabilului sunt de domeniul trecutului.

Al doilea exemplu ilustrativ pentru managementul politic practicat de stat este compania TAROM. Ba se va lăsa cu privatizare, ba nu va fi vândută compania, ba este toate lumea mulțumită cu management privat (schimbător și acesta), ba apar tot felul de nemulțumiri dat fiind că “străinul”este necunoscător al realităților noastre!

Circul cu mimarea managementului privat (care durează de mai bine de un an) a strălucit până acum doar prin costuri, presiuni politice, demisii (uneori rămase doar la stadiul de amenințare) și demiteri. Pe fondul tensiunilor permanente, nimeni nu prea pare să creadă că se va reuși diminuarea pierderilor anuale de zeci de milioane de euro, astfel încât compania să fie adusă pe profit.

Dacă scandalul de la TAROM mai durează, politicienii amatori de comparații cu (ne)privatizările din Ungaria vecină ar putea să-și aducă aminte ce s-a întâmplat cu operatorul aerian național maghiar –  MALEV. Cine știe, poate învață ceva!

CFR Marfă este cel mai relevant episod din serialul politic “ Noi mimăm privatizarea!”, sezonul 2013. Actorii politici români din serial au fost atât de convingători în rolurile lor, încât spectatorul FMI a părut la un moment dat să creadă că această piesă de teatru este reală.

Nu cred că la CFR Marfă se va schimba ceva fără o presiune externă substanțială. Statul este fericit că nu și-a pierdut odorul preaiubit, că locurile managerilor apărați politic sunt în siguranță și că bonusurile cresc cu 30%! La fel cresc și pierderile, singurele care scad fiind veniturile companiei. Contribuabilul român va fi probabil fericit să mai acopere și în acest an pierderile de la CFR Marfă.

Se vorbește vag de ceva reduceri de personal anul viitor, cu pachete compensatorii. Nu este prea clar câte disponibilizări vor fi efective și câte vor fi ieșiri din companie prin pensionare, respectiv prin anularea unor posturi vacante. Cert este că privatizarea a fost împinsă către 2015.

Despre Poșta Română, povestea este lungă și am mai scris despre în mai multe rânduri. Poate dacă entitate ar fi reușit să-i focuseze pe cei 25.000 de poștași în jurul ideii de salvare a unei companii cu o istorie de 150 de ani, lucrurile ar fi putut să intre pe o traiectorie promițătoare.

Acum, după tentativele de mimare a startului privatizării (despre jenantul refuz al investitorilor de a cumpăra măcar caietul de sarcini se pot spune multe), strategia și termenele sunt complet neclare. Se vorbește de vânzare în 2014.

În Levant, la un pas de locul unde trăim, “mâine” înseamnă un moment plasat undeva în viitorul îndepărtat. Pe cale de consecință, sintagma “vedem la anul”descrie un moment puțin probabil, dintr-un viitor extrem de îndepărtat.