Statul si democratia viitorului – intre sclavie si libertate, intre saracie si bunastare. O tema de meditatie.

by Octavian Badescu 6,325 views0

Am abordat de-a lungul timpului problematicilor de fond ale companiilor de stat, ale statului in general. Poate ca ar fi cazul sa ne punem problema cauzalitatii acestora. Poate acestea isi au originea si in anumite disfunctionalitati generate de actuala forma a democratiei, iar la acest fond al problemei am facut uneori referire in articolele referitoare la “stat” si la companiile sale.

Democratia ca si concept si-a demonstrat elasticitatea in decursul celor mai bine de 2.000 de ani petrecuti de la aparitia sintagmei “demos cratos”, iar actuala forma a democratiei, avand la baza reprezentativitatea si votul universal – cu avantajele, cu limitarile si cu efectele sale uneori discutabile, s-a cristalizat abia in ultimele doua secole.

Cu siguranta ca este perfectibila si aceasta si dat fiind faptul ca alegerile, în actuala formă a sistemului democratic, nu garantează ajungerea la conducere a celor mai potriviți oameni, probabil că cea mai sigura soluție ar fi scăderea în importanță a acțiunii administrative și politice în ansamblu, statul/politicul este mult prea prezent în viața noastră.

Iar cum evolutiile democratice nu pot oferi oamenilor decat mai mult decat ceea ce au avut inainte, poate ca ar fi momentul sa ne punem problema deplasarii si catre o formula din ce in ce mai conturata de bugetare participativa, in sensul in care fiecare contribuabil sa decida in privinta directionarii propriilor resurse prelevate de stat, o formula care administreaza bugetele inspre zonele pe care le considera fiecare in parte de interes.

Eventuala posibilitate a directionarii de catre platitorul de taxe a impozitelor catre o destinatie cat mai precisa, catre zona pe care acesta o considera prioritara ar conduce la o alocare mai optima a resurselor. Desigur ca implementarea necesita atentie speciala pentru evitarea derapajelor, insa aceea este directia catre care trebuie sa ne indreptam gradual, daca dorim o mai mare putere a oamenilor asupra politicului.

Este posibil ca prioritatile Romaniei sa sufere intr-o atare ipoteza anumite modificari, sa se constate ca cei care alimenteaza bugetul au prioritati relativ diferite fata de cele ale alesilor prin vot universal sa ii reprezinte.

Actuala implicare redusa a cetatenilor in urmarirea eficientei cheltuirii banului public provine si din “impozitarea la sursa”. Organizatia numita “stat”, de fapt “politicul”, pune in mod neprincipial si nebenefic angajatorul (inferior numeric) in conflict cu angajatul si apoi se plaseaza datorita sistemului de vot universal ca protector al celui din urma (majoritar numeric), cand de fapt poate fi considerat un asupritor al acestuia.

Pentru un salariu net ajuns in buzunarul omului de 1.200 de lei, pleaca de fapt de la angajator cca 2.000 de lei. Atat angajatul, cat si angajatorul ar fi foarte fericiti daca angajatul ar ramane in buzunar cu 1.500 de lei spre exemplu, fara a exista costuri mai mari.

In cazul in care salariul ar ajunge integral la individ si acesta ar trebui sa vireze el direct la stat cei 800 de lei, ar incepe sa-si puna intrebari privind eficienta cheltuirii banului public, mai ales ca – spre exemplu – un TVA ridicat impacteaza mai mult un venit de 1.000 de lei decat unul de 10.000 lei.

Desigur ca ar fi mai complicat, insa identificarea unor formule optime ar schimba fundamental mentalitati si peisajul dezbaterii publice.

Si trebuie punctat si faptul ca atunci cand “se da”, nimeni nu primeste ceva “de la stat” sau “de la U.E.”, ci vorbim despre beneficiari ai unui proces de “redistributie”, efectuat tot din bani prelevati de la contribuabili.

In mod sigur, in privinta companiilor de stat, cu o implicare mai activa a cetatenilor in sensul de presiune, problema ar putea sta diferit.

Diferit ar sta si daca s-ar legifera posibilitatea taierilor de datorii ale companiilor de stat sau plata unor compensatorii uriase din fonduri publice, doar in baza unui referendum, un fel de AGA reala.

Sau daca privatizarea companiilor cu probleme ar deveni dintr-un exercitiu de mimare, unul de care sa depinda soarta evolutiei imediate a carierei celor in masura a o initieze si sa o realizeze.

Mitul companiilor de stat “esențiale” pentru România este fabricat în laboratoarele propagandei politice. În realitate, supuse vicisitudinilor actualei forme a democratiei, aceste companii s-au dovedit esențiale doar pentru stat, mai exact pentru “băieții deștepți” care s-au cocoșat pozitii de decizie si le-au folosit în diverse contracte păguboase pentru națiune. Astăzi toată lumea vede, de exemplu, că trenurile private sunt mai bune și mai ieftine decât cele de stat, chiar dacă ele sunt gestionate de foști angajați ai falimentarului CFR.

Nu doar că s-ar realiza economii semnificative din eliminarea anumitor gauri negre ale economiei, dominate de o clientelă politică parazitară, dar din veniturile obținute am putea rezolva – spre exemplu – problema care se profilează deja, legată de deficitul sistemului public de pensii.

In egala masura, o procedura similara ar trebui avuta in vedere si privind plata salariilor compensatorii la concediere din fonduri publice (o solicitare sindicala discutabila economic, fie si daca ne gandim la faptul ca favorizeaza exodul resurselor valoroase dintr-o organizatie si la decapitalizare. Sindicatele ar trebui sa militeze pentru drepturile salariatilor care raman, nu care pleaca din sistem).

Din ideile precedente se desprinde o tema adiacenta: de ce statele nu mai pot trai asa cum o faceau in urma cu mai putin de 1-2 secole, cu 5-10-15 % din PIB ? Pentru ca si-au preluat prea multe atributii pe care le gestioneaza deficitar, intrucat nu e banul cuiva anume (“domnul Stat”) in joc.

Este necesar sa ne intrebam unde va conduce acest trend?

Nu cumva in cateva zeci de ani Statul va inghiti 80 % din veniturile noastre si ne vom considera norocosi daca vom putea pastra restul ? Nu cumva acest comunism de rit nou va conduce apoi – dupa alti zeci de ani, dupa ce va fi epuizat resursele private prelevate cu forta, la saracia generalizata binecunoscuta? Istoria se poate repeta, chiar daca intr-o forma oarecum diferita.

Nu cumva ar fi cazul si am putea sa organizam – ca societate –  lucrurile de o maniera in care statul sa poata trai cu o anumita limita procentuala din PIB? In functie de asta sa vada ce atributii poate indeplini bine si care pot fi trecute cu succes in zona privata, lasand pietele sa isi faca datoria si oamenilor mai multi bani in buzunar, mai multa putere si totodata mai multa responsabilitate individuala. Este deci necesara o fiscalitate redusa si simplificata.

De ce nu ne-am putea propune ca pana in anul 2020 sa ajungem la venituri bugetare care sa nu depaseasca 30 % din PIB sau 50 mld. Euro si sa nu inregistram deficit, spre exemplu ? Vedem cum ne putem organiza, ce putem face (ca “stat”) din acesti bani. Restul trebuie sa ramana la cei care ii produc, stiu ei mai bine ca oricine ce sa faca cu ei. In competitia globala, Romania are nevoie mai mult ca oricand de un stat “mic” ca aparat, descentralizat si tehnologizat.

Notiuni precum salariul minim, varsta obligatorie de pensionare, contributiile obligatorii la fondurile de pensii, de somaj, sanatate, asistenta sociala samd, nu prea au legatura cu libertatea individuala sau cu bunastarea, ar putea fi si ar trebui reevaluate, mai mult le dauneaza decat ii ajuta tocmai acelora carora ar trebui teoretic sa le imbunatateasca situatia.

Poate că sună a obiectiv nerealist, dar acest obiectiv este realizabil, prin despovărarea de taxe a cetățenilor și a antreprenorilor, concomitent cu scăderea birocrației si limitarea atributiilor statului, pentru a preveni subfinantarea.

O astfel de reducere a fiscalității și a birocrației ne poate da un avantaj competitiv major în atragerea de investiții străine, în creșterea competitivității companiilor românești si poate fi un factor favorizant chiar si in repopularea tarii. România ar repeta performanța “miraculoasă” a unor țări, relativ sărace în resurse, care au reușit în câteva decenii să sară de la nivelul de lumea a treia în liga celor mai bogate națiuni de pe Pământ.

In dezbaterea publica se observa recent si din ce in ce mai pregnant ca oamenii incep sa isi puna acest tip de probleme si totodata acum pot comunica intre ei imediat, in masa, in orice loc al lumii. Progresul “tehnologic” a precedat intotdeauna schimbari de sistem, de oranduiri.

Se simte nevoia unei abordari diferite, de natura antreprenoriala, care sa conduca la rezultate diferite, mai bune si aceste preocupari isi gasesc in final si exprimari de factura politica.

In masura in care nu vom realiza ca problema de fond, dezbaterea ideologica nu mai este de actualitate atat pe zona optiunilor intre socialismecologism, crestin-democratie, liberalismul actual, stanga-dreapta samd, ci intre a opta transant intre “mai mult stat” si “mai putin stat”, nu vom ajunge la un alt rezultat cu exceptia binecunoscutului “da-te tu, sa ma pun eu” si la o noua runda de sperante si de increderi inselate, iar din pacate “falsa speranta” este una dintre cele mai puternice forte motivationale.